Pentru ca tocmai facusem cunostinta cu Valchromat-ul – promovat ca “MDF ecologic si mai frumos” – am zis c-ar fi frumos sa combin un stejar cu el.

Ca deobicei, ideea de baza: “elemente simple, repetitive, identice, a caror asamblare sa permita crearea unui alt obiect, evolutiv, adaptat si adaptabil”. De exemplu, azi ai nevoie pentru a pune televizorul, dar mâine te apuci de citit carti si ai nevoie de o biblioteca.

I-am pus suruburi negre – care se folosesc la rigips – pentru contrast. Cele normale ar fi trebuit ascunse cumva, ca nu se “pupau” cu ideea mea estetica.

In prima poza, diferenta intre “cu ulei” si “fara ulei”.

L-am fabricat intr-o singura zi de munca, la Fabrica, atelierul de la Strasbourg in care oricine poate veni si poate folosi sculele puse la dispozitie de o asociatie. Se plateste in functie de cât ai nevoie (o zi, o saptamâna, o luna sau un an).

Dupa aproximativ 2 ani l-am dezmembrat, nu mi-a placut deloc ca era foarte greu si aproape ca-i simteam greutatea in casa. Nu mi-a placut nici cum s-a comportat Valchromat-ul la interactiunea cu praful. Nu cred ca in viitor voi mai folosi, oricât de “MDF ecologic” este.

Acum câteva luni – proiectele mele nu cunosc notiunea de “realizat in câteva ore/zile” – am taiat 6 elemente de lemn aproape identice.

Dupa alte câteva saptamâni am inceput sa le asamblez. Stupoare, lemnul a lucrat, dupa prostul lui obicei, si n-am mai reusit sa le asamblez pe toate 6, ci doar 3 câte 3. Aceste doua elemente invidividuale nu constituiau nici pe departe totul unitar care a fost initial prevazut.

Câteva saptamâni mai târziu, am decis ca nu pot, pur si simplu, sa arunc acele bucati de lemn. Si, impotriva tuturor (insectelor de pe terasa) am facut aceasta masa de cafea. O prietena a vazut-o (hello Elena!) si mi-a zis “da’ de ce vrea masa asta sa fuga de fotoliul ala?”. Si abia atunci mi-a picat fisa ca picioarele sui (shui, arhaism atât de vechi ca nu mai e nici in DEX) par ca vor sa mearga.

Ei bine, masa asta, folosita ca banca de unii oaspeti neinvitati si neautorizati, suporta trei adulti bine tasati. Desigur, daca esti de la inspectia in constructii si te asezi fix pe coltul in care piciorul a facut un pas in spate, e foarte posibil sa intri in concediu medical pentru câteva zile.

O mica eroare, transformata intr-o placuta masa de cafea, unde imi place sa trag de timp pâna fac minutul de 61-62 de secunde.

Evenimentul din 7 iulie a avut loc. Din pacate, aflat sub influenta cea mai mare parte din timp, NU am facut nicio poza. Astept acum de la altii filmari, fotografii si alte chestii interesante.

Ce stiu insa e ca toata lumea – putina – s-a simtit bine, au facut poze cu sutele, au apreciat “WOW!” vederea de pe terasa, au calarit hamacele ca pe hotii de cai si au facut sa scârtâie lemnul pe ici pe colo pe la incheieturi.

Mi s-a confirmat faptul ca oamenii TREBUIE sa vina – sau sa fie adusi! – la locul cu pricina ca sa vada frumusetea naturii. Degeaba fac eu poze si le pun pe aici sau aiurea, pâna nu vezi cu ochii tai nu intelegi cât de frumos este.

La fel si in cazul pergolei: “cum sa ma asez eu aici? pai nu se rupe? pai scobitorile astea ma tin pe mine? Mamaaaaa, ce misto e senzatia sa stai in hamac si sa privesti Bucegii!”.

Am facut si stress test cu câte doi si chiar trei adulti per hamac, toate bune. Recunosc ca ma dureau pe mine incheieturile când vedeam cum se aruncau in hamace ca pe trambulina, dar, pâna la urma, totul a fost bine.

Am facut insa fotografii after party, pentru ca terasa nu a fost niciodata asa “curata” de toate lemnele si sculele mele. Ce frumoasa e curatenia 🙂

DA, pergola protejeaza de soare si de ploaie!

DA, sub pergola pot sta minim 20 de oameni in picioare!

DA, pot sta in hamace cel putin 6 persoane in acelasi timp, fara ca pergola sa se streseze!

DA, pergola e atât de versatila ca am facut un bar pe unul din picioare si am facut si doua tejghele de 3, respectiv 4 m lungime ca oamenii sa-si puna berea, vinul sau ce mai beau ei. Si mai era loc si de un sezlong de 3 persoane, suspendat, pe alt picior.

Nu suficient cât sa dau jos kilogramele in plus care stau agatate de mine, dar tot e ceva.

In 7 iulie – adica peste putine zile – o sa facem o petrecere cu DJ si gratar, sa ne laudam la lume cu vederea exceptionala la care noi n-am contribuit cu mai nimic :-). Cu alte cuvinte, vom primi “like”-uri reale pentru ceva ce doar natura poate face. Unii fac filmulete pe TikTok pentru asta, noi chemam lumea sa ne dea like “in our face”!

Cineva m-a rugat sa fac poze cu oameni dedesubt, sa se asigure ca inaltimea pergolei e suficient de mare incât sa nu mergi de-a busilea pe sub ea. Va asigur ca nu e cazul. E o pergola pentru oameni, nu pentru câini sau pisici. Desi exista o versiune “mini” care se preteaza la casa pentru câine.

Se poate circula in 3 directii diferite, fara sa atingi pânzele de umbrire cu capul. Bine, daca esti baschetbalist, poate va trebui sa-ti cumperi versiunea XL (cu pânza turcoaz in poze) sau chiar XXL, care este acum in lucru.

Daca n-as avea creierul prea plin de “reguli de marketing” mai mult sau mai putin eficiente, asa ar trebui sa denumesc locul asta.

Ataraxia (din greacă Ἀταραξία – liniște, calm, seninătate) reprezintă scopul sistemelor filosofice ce au fost întemeiate în Antichitate și anume atingerea stării de echilibru interior a omului. Ataraxia se numea în latină tranquilitas, cu sensul de armonie, liniște interioară și pace sufletească. via Wikipedia

Dar, ce sa facem cu oamenii care vin doar pentru Ataraxie si nu consuma nimic? 🙂 Din ce bani continuam sa facem chestii la fel de frumoase (sau urâte)? Cum supravietuim? Asa ca… o sa numesc locul asta Ataraxia doar pentru mine. O sa-mi fac o placuta de lemn pe care voi scrie Ataraxia si pe care mi-o voi agata in suflet.

#moieciu #drumulcarului #bucegi #bugecimountains #romania

Imi trebuie un spiral de 27mm. Unul anume, tip Forstner. Are 90 mm lungime si arata exact ca in poza.

Ei bine, e pericol mare sa-l aduc in buzunar, in avion. I-am aratat poza sefului securitatii de la aeroportul Henri Coanda. “E ascutit, puteti omorâ un om. Doar in bagajul de cala.”

Presupun ca daca combin spiralul asta cu o sticla de 500 ml de apa cumparata din exteriorul aeroportului, pot sa fac o bomba si sa arunc in aer avionul.

“E pentru siguranta dumneavoastra.” Da, clar, o armata de oameni pentru siguranta mea. Cum ar fi sa avem toti pasagerii spirale din astea si sa incepem sa ne batem cu ele, sa ne taiem, sa ne atacam reciproc carotidele? Sau un pasager blocat in toalete in timpul unor turbulente, daca ii sare spiralul din buzunar si-i taie vena femurala?

Unii oameni fac pregatiri regulate de siguranta – a aeroportului, a avioanelor etc – dar toata viata lor profesionala se rezuma in a refuza sticle de apa.

Cu o echipa locala destoinica si un sef de echipa (multumesc, Iulian!) dedicat, am trecut de la vorbe la fapte si am (aproape) terminat terasa. Bine, eu mai de la distanta, mai cu PR-ul. Asa ca mai bine aflati de la mine, caci in curând o sa fie pe toate instagramurile :-)))

Intr-un loc minunat, in care putem admira si Piatra Craiului si Bucegii, doar cu o miscare a capului.

Terasa e in lucru. Pergola, foisorul sunt in lucru. Toata lumea lucreaza 🙂 Doar eu ma cam fofilez. Mi-am pus costumul de “promoter”, in curând ma veti vedea imbracat in urs, in centrul Branului. Voi fi lânga castel, distribuind flyere 🙂

Cred ca toti am vazut mesele acelea fabuloase dintr-o bucata de lemn pe care 99% dintre oameni ar fi pus-o la foc, dar artistii o pun in valoare cu rasina. “River table” parca le zice. Imi plac si mie, dar nu la modul ca mi-as dori sa lucrez sau sa manânc pe o masa din aceea. Rasina e scumpa, pe lânga ca e un produs chimic, chiar daca dupa ce s-a uscat devine inerta (adica nu mai emite particule, CO2 etc). Acolo unde cred ca e de-a dreptul stupid si toxic sa pui rasina sunt tocatoarele – mai popular “funduri”. Cred ca e stupid, pentru ca taind cu cutitul, zgâriind suprafata, scoti particule mici de rasina pe care apoi le bagi direct in stomac. Divagam, aici ar trebui sa vorbim de lemne 🙂

Imi place insa rasina in forme mici. Acolo unde folosesti putina rasina pentru un efect, pentru a ascunde o imperfectiune, pentru a pune si mai mult in valoare lemnul.

Si, bineinteles, unghiurile mele “ciudate”.